joi, 27 august 2009

Turişti de Nekermann sau Enzo's Trattoria

Ne pregăteam pentru a doua noapte în Viena. Eram obosiţi după o zi de mers prin gradinile uriaşe de la Schonbrunn, prin muzeele cu fluturi şi armuri şi o scurtă privire prin vitrinele de pe Mariahilfer Strasse. După o zi fierbinte de august norii negri ce acopereau cerul prevesteau o furtună. Nu doream altceva decât să mâncam ceva şi să ne întoarcem la pensionul lui frau Margarete. O doamnă de vreo 70 de ani. Drăguţă, amabilă, dar cam rece. Deja savuram în minte un cârnat vienez şi nu atât cârnatul cât murăturile care-l însoţesc. Dar parcă intraseră chioşcurile în pământ. Nu era nici unul în zona unde ne învârteam noi. Vedem micul restaurant a lui Enzo. Nu venisem la Viena pentru mâncare italienească dar n-aveam ce face. Un restaurant micuţ cu doar două încăperi. În prima încăpere era o doamnă mărunţică care trebăluia după o tejghea. Mai erau două mese. La una stăteau doi bărbaţi cu ceva băutură în faţă. Soţul meu a întrebat-o pe femeie dacă putem mânca ceva. Unul din bărbaţii de la masă s-a ridicat şi ne-a poftit în cealaltă încăpere să ocupăm o masă. Ne-am dat seama că-i patronul restaurantului. Vienez din naştere, dar îndrăgostit de mâncarea italienească. Un bărbat solid, chiar gras, spre 70 de ani. Ne-a întrebat ce dorim să mâncam. Spaghete Carbonara, Bolognese, pizza...a început fiecare cu ce-i place mai mult. Enzo ne-a oprit spunând ca el nu face mâncare pentru turiştii tip Nekermann. Atunci Cătălin i-a spus să ne gătească ce crede el şi să aducă de băut tot ce crede el că merge cu ce ne va găti. Omul a fost încântat şi noi n-am regretat alegerea făcută. Am mâncat cele mai bune spaghete cu fructe de mare...aveau un gust extraordinar. Băieţii, la fel, s-au lins pe degete. Între timp începuse ploaia. Cu găleata. Cu tunete şi fulgere. Nu dădea semne că se va opri curând. Ne-a mai adus vin. Ne-a mai povestit câte ceva. Fusese în Kazakhstan, dar şi la New York. Se vedea din tablourile şi fotografiile atârnate pe pereţi că are clienţi fideli. Cred ca cele 2 ore petrecute cu Enzo în cârciuma lui au fost cele mai frumoase ore petrecute în Viena.

Întâlnire pe graniţă

Am plecat din Kaprun spre granţa cu Ungaria pe la 4 pm. La 10 seara ne-am oprit într-un sătuc austriac la primul hotel ieşit in cale. A doua zi am constatat că ne aflam chiar pe graniţă. Ne pregăteam să urcăm în maşină când vedem că se apropie de noi un bărbat solid însoţit de un băieţel de vreo 7 ani. A vazut maşina cu numar de România şi ne-a întrebat dacă e pe drumul bun spre Gratz. Era. Omul se întorcea din ţară unde-şi petrecuse concediul. Fusese miner şi plecase în Spania în urmă cu 8 ani. Acum se întorcea acasă, în Spania. Lucrează la o fabrică de echipamente IT. E mulţumit. Se descurcă binişor. În ţară i-a rămas doar mama. Pe ea n-a reuşit s-o ia cu el. Fraţii sunt tot in Spania. Şi o mătuşă. Ne întrabă curios ce facem.- Şi noi, în concediu, răspunde soţul meu.- Vai, ştiţi cum e în ţară? spune omul. E jale, frate! O să vedeţi când ajungeţi.Soţul meu păstrază tăcerea o clipă. Suficient ca să-mi dau seama că-i e jenă să-i spună omului că noi n-am plecat din ţară, aşa, ca el.- Noi locuim în ţară, spune până la urmă. Am fost în concediu. În Austria. Ştim cum e în ţară.Omul ne priveşte mirat. Cu milă. Aşa cum te uiţi la un sinucigaş şi nu înţelegi de ce face, ce face.- Aaa...înţeleg!Ne luăm "la revedere" şi ne vedem fiecare de drumul lui. Aşa cum ni l-am ales.

miercuri, 19 august 2009

Austria. Kaprun. Lacurile

Revin cu poveşti din concediu. Pentru început Kaprun - Austria unde am urcat la cele două lacuri de acumulare. Pe pliant scria că-i tur cu autobuzul şi funicularul. De jos, de la baza muntelui, nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Autobuzul urcă pe o şosea în care încape numai el. Atât e de îngustă. E ca şi cum faci Transfăgarăşanul pe un singur fir de şosea, fără parapeţi de protecţie, cu haul cascându-se pe o parte. Se urcă de la 1060 m la 1200 m mai mult prin tunele. Apoi se urcă la 1640m cu funicularul...e o senzaţie copleşitoare. Deja aveam un ghem greu în stomac. Te urci din nou în autobuz. În drum e primul lac, mai micuţ, Stausse Wasserfallboden. Am vazut şi o lăptărie. Staţia terminus e la 2040m. Cam friguţ. Stausse Mooserboden e un lac măricel. Iţi ia 2 ore să-l înconjori la pas. Pe munţii din jur se vede zapadă. Gheaţă, mai bine zis. Murdară. Veche, rămasă de iarna trecută. Am asistat şi la câteva zboruri făcute de un elicopter care urca materiale de construcţie la o cabană aflată la 2802m. Abia se zărea cabana construită pe un colţ semeţ de stancă. Am întâlnit şi o echipă de filmare de la noi. 2 băieţi şi o fată. Nu ştiu pentru ce televiziune lucrează. Reporterul ni s-a părut cunoscut. Am tras cu urechea şi am aflat că-l cheamă Răzvan. La coborâre a fost mai rău ca la urcare. Dar aş face din nou drumul. Merită! Mai multe poze, aici.