miercuri, 23 decembrie 2009

Tu ce'ai fi facut astazi?

Cum ar fi fost daca…Exercitiu de imaginatie

In iarna Revolutiei eram in ultimul an de facultate. In privinta carierei aveam terenul pregatit. Aveau grija altii. Dupa examenul de stat din vara intram in programul de stagiari de 3 ani...ca toti absolventii. Avand deja un loc de munca nu se punea problema repartitiei. Dar, ca sa obtin un post sigur intr-un oras cum era Galatiul am fost sfatuita (mituita , mai bine zis), de oameni "de bine" din intreprindere, sa ma inscriu in partid. Am facut-o. Avantajele erau evidente. Postul, in primul rand. Apoi, a fi membru de partid imi aducea un numar de puncte (multe) in programul de apartamente. Eram printre primii. Ma si visam, singura stapana pe un apartament de 2 camere in IC Frimu. Ca inginer intr-o firma de utilaje grele pentru combinatul siderurgic aveam ce face. Utilajele se stricau tot timpul. Strungaria mergea la foc continuu. Relevee de facut toata ziua. Ar mai fi fost lucrarile speciale pentru primariile bogate din judet. Directorul era prieten cu toti primarii. Le facea orice doreau. Ca avea cu cine si cu ce...

M-as fi maritat? Nu stiu. Poate ca da. Cu S. In toti anii de facultate nu i-am acordat nicio sansa. Ori de cate ori a incercat l-am oprit cu o singura privire. Ar fi facut orice pentru mine. Dar nu-mi pasa. Decat cu el mai bine singura. Acum doi, trei ani am aflat ca-i tot singur…nu s-a insurat niciodata. Daca n-ar fi fost 1989 poate ca…eram sotia, poate fericita, poate nu, a lui S, cu o casa de vacanta la Piatra Neamt unde parintii lui S aveau o vila. Am fi strans bani de-o Dacie. Pentru vacantele la Mamaia si la munte. Poate si de-o vacanta scurta la Varna, in tara vecina, Bulgaria. Si bani la CEC. Toata lumea avea bani la CEC. Cecuri de 5000. Poate castigam Dacia.

Copii? Mai mult ca sigur. Un baiat si o fata.. Neaparat in aceasta ordine. De un lucru sunt sigura. Acesti copii ai mei, virtuali, ar fi facut scoala. Ceea ce nu pot spune ca fac copiii mei reali…Nu s-ar fi pus problema meditatiilor inca din scoala generala...

As fi fost fericita? Poate da, poate nu. N-am de unde sti. Ceea ce stiu e ca nu regret nimic...Ba e ceva. Faptul ca am pierdut orasul. Poate ca nu de tot.

luni, 23 noiembrie 2009

Modelul meu de moralitate: Manu

Sambata am cunoscut o fetita minunata. Este asa cum mi-as fi dorit sa fie fetita pe care n-o s-o am niciodata. C'asa a fost sa fie.
Alinuta are 4 ani si 8 luni. Parintii ei sunt despartiti. Mama a plecat dupa capsuni cu alt barbat. Ea si fratele ei, putin mai maricel, au ramas cu tatal lor. Un om amarat care abia poate avea grija de el dar sa mai aiba grija si de doi copii...Nu au casa. A gasit o camera la un camin undeva in Constanta. Alinuta a ajuns in Cernavoda la nasa ei, mama a 4 fetite superbe (unii primesc de la Dumnezeu prea multe iar altii deloc). Manu locuieste pe aceeasi scara cu cele 4 fetite. S-a hotarat s-o ia pe Alinuta. Ziua in care s-a hotarat sa faca asta (fara sa-si intrebe sotul si cei doi baieti...plecati la casele lor, e drept!), a schimbat viata Alinei. Din aprilie pana acum fetita a crescut o palma. Si-a schimbat comportamentul (fa, ma pis pe mine, n-auzi? ...a invatat sa foloseasca corect tacamurile, nu mai face nopatea in pat...Manu povesteste ca se iintorcea de la gradinita ca porcul de murdara pe bluzite). Inca mai are cosmaruri noaptea: "repede, repede astupa gaura, ca vine iar soarecele peste mine"...
A devenit bibeloul casei. Vorbeste mult, ca toti varsatorii. Povesteste Manu " vai, cata tleaba am facut azi...am spalat toata glesia din casa si tot am stes tot plaful"
Ii invarte pe toti pe degete. Mai putin pe Manu. Bineinteles ca pe Manu o iubeste cel mai mult.
Manu nu stie cat va ramane fetita la ea. Deja se gandeste cu groaza ca vor veni sa i-o ia. Ca Alina se va intoarce la cosmarul ei cu gauri de soareci.
Un dialog (de sambata) intre Alina si Manu, la care am fost de fata.
- Uite, Manu ce pot eu sa fac.
Avea in manute un balon spart si incerca sa faca un balonas in gurita.
- Alina, cine a spart balonul? o intreaba Manu
- Nu eu! Asa l-am gasit.
- Alina, sa nu minti.
- Nu mint.
- Uita-te in ochii mei, spune Manu.
Alina face ochii mai mari, se apropie capul de Manu cam la o palma distanta si spiveste direct in ochii femeii.
- Mint? intrteaba Alina
- Bine, te cred! spune Manu.
Chestiunea asta fiind lamurita ii arata fetitei cum sa faca balonase.

marți, 17 noiembrie 2009

Politica nebunilor

E nebunul cartierului. E inofensiv. Bine imbracat. Bine ingrijit. Daca te intalnesti cu el pe strada nici n-ai zice ca-i dus. Se plimba mai ales prin parcare. Vorbeste incontinuu. Cu glas tare, puternic, cuvinte alese. Vorbeste cu un interlocutor imaginar. Uneori e un caine. Sau isi alege una din masinile parcate si incepe sa-i faca teorie. Pare un actor ce repeta un rol si n-a gasit alt loc pentru asta decat strada...
In seara asta am trecut pe langa el. Gesticula si privea insistent pe cineva numai de el vazut.
-... ti-am spus! La summit-ul ala a gresit...Cum a putut? Cu atatia presedinti...cel american
N-am mai auzit ce spunea. La intoarcere l-am gasit in acelasi loc.
- ...a fost frauda. F R A U D A. Asculta ce-ti spun. In turul II avea sanse mari, dar a fost furat...pe fata!

Jena

Asta am simtit azi la market. Lume destul de multa cu toate ca-i duminica si se apropia ora pranzului. Eram la raionul de congelate cand o aud pe vanzatoare de la mezeluri:-- Auzi, domnu? Da-ti gluga jos de pe cap.Ma uit surprinsa si vad un barbat tanar imbracat cu un hanorac imblanit cum poarta si baietii mei. Mai negricios la fata si cu vreo 3 lanturi groase, de argint, la gat. Era insotit de o femeie. Si ea avea un hanorac la fel. Barbatul, ascultator, isi da gluga jos. Dar intreaba totusi de ce.- Asta-i regulamentul magazinului, ii zice vanzatoarea.Barbatul nu zice nimic si se pierde in multime.

Nu stiu daca asa o fi. Sau o fi zis asa ca l-a vazut ca-i tigan. Sa fi fost in locul omului as fi cerut sa vad regulamentul. N-am vazut nicio hartie atarnata pe pereti, la intrare, care sa semene a regulament. Sa-mi spuna cum trebuie sa stea hainele pe mine cand intru in magazin.

joi, 3 septembrie 2009

Valea Castelelor. Austria

Ziua cu nr. 6 din concediu. După micul dejun luat la pension, la ora 9 am părasit Viena. Cele 2 zile petrecute pe străzile Vienei nu m-au făcut să-mi doresc să mă intorc prea curând. Asa cum s-a întamplat cu Praga şi Bratislava. Poate că n-am fost pe unde trebuie. Următoarea destinaţie, la sugestia lui Enzo, austriacul care găteşte dumnezeeşte mâncare italienească: Salzburg. Nori grei acopereau cerul Vienei. Am ieşit la autostrada spre Praga. Am luat-o apoi pe Valea Castelelor. Nu prea eram încântată de traseul ales de Cătălin. Mi se părea pierdere de vreme să ocolim atâta drum. S-a supărat puţin pe mine. Băieţii erau la fel de botoşi. Se săturaseră de mers pe jos. În speranţa că o să-i mai trezesc din amorţeală mi-a venit o idee când am văzut un castel cocoţat pe un munte: are 1 euro de la mine care vede primul un castel. S-au trezit imediat. Din clipa aia a început un concurs care a ţinut până am intrat pe A2-ul nostru. O casă mai răsărită sau o turlă de biserică mai semeaţă era un castel. Îi sunt datoare lui Sabin cu 14 euro, Sebastian trebuie să primeasca vreo 8, Cătălin are şi el de primit 4 euro. Mie trebuie să-mi sau numai 3. Ce să spun? Că drumul făcut cu maşina pe Valea Castelor, pe malul Dunării a fost superb? Cel mai frumos traseu din tot concediul? E păcat să te afli în Austria şi să nu-l faci. Valea Dunării merită un concediu întreg. Nu câteva ore. Să vizitezi o parte din castele şi mănăstiri. Chiar şi ploaia care a început să cadă la un moment dat a fost plăcută. Satele micuţe şi cochete sunt încântătoare. Multe livezi şi vii, de un verde crud, aşa cum vezi la noi doar în luna mai ...

marți, 1 septembrie 2009

Barbati la piata

Sambata dimineata. Alegeam gogosari din lada plina ochi. De fapt, imi puteam in sacosa, ca toti erau frumosi. Langa mine o doamna sorta, la fel, niste rosii. Un nenea rascolea gramada de pepeni rosii. Un alt nene se duce direct la patrona si o intreaba scurt:
- Viagra aveti?
- Ce sa am? Viagra? N-am, dom'le!
- M-a trimis nevasta-mea sa cumpar. Asa mi-a zis. C-aveti...Ma duc in alta parte sa caut, da' nu stiu cum ii zice. Din aia care se pune la bors, bre...
- Telina vrei, matale?
- Asa! Din aia.
- Am terminat-o. Aduc marti proaspata.


joi, 27 august 2009

Turişti de Nekermann sau Enzo's Trattoria

Ne pregăteam pentru a doua noapte în Viena. Eram obosiţi după o zi de mers prin gradinile uriaşe de la Schonbrunn, prin muzeele cu fluturi şi armuri şi o scurtă privire prin vitrinele de pe Mariahilfer Strasse. După o zi fierbinte de august norii negri ce acopereau cerul prevesteau o furtună. Nu doream altceva decât să mâncam ceva şi să ne întoarcem la pensionul lui frau Margarete. O doamnă de vreo 70 de ani. Drăguţă, amabilă, dar cam rece. Deja savuram în minte un cârnat vienez şi nu atât cârnatul cât murăturile care-l însoţesc. Dar parcă intraseră chioşcurile în pământ. Nu era nici unul în zona unde ne învârteam noi. Vedem micul restaurant a lui Enzo. Nu venisem la Viena pentru mâncare italienească dar n-aveam ce face. Un restaurant micuţ cu doar două încăperi. În prima încăpere era o doamnă mărunţică care trebăluia după o tejghea. Mai erau două mese. La una stăteau doi bărbaţi cu ceva băutură în faţă. Soţul meu a întrebat-o pe femeie dacă putem mânca ceva. Unul din bărbaţii de la masă s-a ridicat şi ne-a poftit în cealaltă încăpere să ocupăm o masă. Ne-am dat seama că-i patronul restaurantului. Vienez din naştere, dar îndrăgostit de mâncarea italienească. Un bărbat solid, chiar gras, spre 70 de ani. Ne-a întrebat ce dorim să mâncam. Spaghete Carbonara, Bolognese, pizza...a început fiecare cu ce-i place mai mult. Enzo ne-a oprit spunând ca el nu face mâncare pentru turiştii tip Nekermann. Atunci Cătălin i-a spus să ne gătească ce crede el şi să aducă de băut tot ce crede el că merge cu ce ne va găti. Omul a fost încântat şi noi n-am regretat alegerea făcută. Am mâncat cele mai bune spaghete cu fructe de mare...aveau un gust extraordinar. Băieţii, la fel, s-au lins pe degete. Între timp începuse ploaia. Cu găleata. Cu tunete şi fulgere. Nu dădea semne că se va opri curând. Ne-a mai adus vin. Ne-a mai povestit câte ceva. Fusese în Kazakhstan, dar şi la New York. Se vedea din tablourile şi fotografiile atârnate pe pereţi că are clienţi fideli. Cred ca cele 2 ore petrecute cu Enzo în cârciuma lui au fost cele mai frumoase ore petrecute în Viena.

Întâlnire pe graniţă

Am plecat din Kaprun spre granţa cu Ungaria pe la 4 pm. La 10 seara ne-am oprit într-un sătuc austriac la primul hotel ieşit in cale. A doua zi am constatat că ne aflam chiar pe graniţă. Ne pregăteam să urcăm în maşină când vedem că se apropie de noi un bărbat solid însoţit de un băieţel de vreo 7 ani. A vazut maşina cu numar de România şi ne-a întrebat dacă e pe drumul bun spre Gratz. Era. Omul se întorcea din ţară unde-şi petrecuse concediul. Fusese miner şi plecase în Spania în urmă cu 8 ani. Acum se întorcea acasă, în Spania. Lucrează la o fabrică de echipamente IT. E mulţumit. Se descurcă binişor. În ţară i-a rămas doar mama. Pe ea n-a reuşit s-o ia cu el. Fraţii sunt tot in Spania. Şi o mătuşă. Ne întrabă curios ce facem.- Şi noi, în concediu, răspunde soţul meu.- Vai, ştiţi cum e în ţară? spune omul. E jale, frate! O să vedeţi când ajungeţi.Soţul meu păstrază tăcerea o clipă. Suficient ca să-mi dau seama că-i e jenă să-i spună omului că noi n-am plecat din ţară, aşa, ca el.- Noi locuim în ţară, spune până la urmă. Am fost în concediu. În Austria. Ştim cum e în ţară.Omul ne priveşte mirat. Cu milă. Aşa cum te uiţi la un sinucigaş şi nu înţelegi de ce face, ce face.- Aaa...înţeleg!Ne luăm "la revedere" şi ne vedem fiecare de drumul lui. Aşa cum ni l-am ales.

miercuri, 19 august 2009

Austria. Kaprun. Lacurile

Revin cu poveşti din concediu. Pentru început Kaprun - Austria unde am urcat la cele două lacuri de acumulare. Pe pliant scria că-i tur cu autobuzul şi funicularul. De jos, de la baza muntelui, nu mi-am dat seama ce înseamnă asta. Autobuzul urcă pe o şosea în care încape numai el. Atât e de îngustă. E ca şi cum faci Transfăgarăşanul pe un singur fir de şosea, fără parapeţi de protecţie, cu haul cascându-se pe o parte. Se urcă de la 1060 m la 1200 m mai mult prin tunele. Apoi se urcă la 1640m cu funicularul...e o senzaţie copleşitoare. Deja aveam un ghem greu în stomac. Te urci din nou în autobuz. În drum e primul lac, mai micuţ, Stausse Wasserfallboden. Am vazut şi o lăptărie. Staţia terminus e la 2040m. Cam friguţ. Stausse Mooserboden e un lac măricel. Iţi ia 2 ore să-l înconjori la pas. Pe munţii din jur se vede zapadă. Gheaţă, mai bine zis. Murdară. Veche, rămasă de iarna trecută. Am asistat şi la câteva zboruri făcute de un elicopter care urca materiale de construcţie la o cabană aflată la 2802m. Abia se zărea cabana construită pe un colţ semeţ de stancă. Am întâlnit şi o echipă de filmare de la noi. 2 băieţi şi o fată. Nu ştiu pentru ce televiziune lucrează. Reporterul ni s-a părut cunoscut. Am tras cu urechea şi am aflat că-l cheamă Răzvan. La coborâre a fost mai rău ca la urcare. Dar aş face din nou drumul. Merită! Mai multe poze, aici.

vineri, 19 iunie 2009

Vişinii

Aseară mă plimbam printre blocuri cu sora mea. Eram la blocul cu pisici. N-am rezistat să nu mai fac nişte poze. Îl văd pe cel mic, Sabin, alergând spre mine...pisicile, bineînţeles, că n-aveau loc să intre pe gaura din fundaţia blocului când l-au vazut.
- Mami, mami, vrei vişine?
- Nu vreau. Unde ai găsit tu vişine?
- Uite la blocul ăla.
Mai jos, pe stradă, în grădina unui bloc, sunt vreo patru vişini curgând de fructe.
- Nu vreau, mami.
- Ştii ce bune sunt? nu se lasă băiatul...Foarte dulci. Adu-mi pungă să-ţi culeg.
Dispare. Îmi iau gândul de la el. Aşteptam să iasă iar puii de pisică. După cîteva clipe aud un glas de femeie:
- Măi copii! Plecaţi de acolo...Nu mai culegeţi vişini.
Îi spun Cristinei:
- Sigur e şi Sabin printre copiii ăia...
Abia termin de spus că-l aud pe Sabin cum o pune la punct pe cucoană. Plin de tupeu, normal!
- Dar noi culegem vişine...Nu culegem crengi.

Pentru moment am o reacţie ca în filmele americane uşurele de genul "nu's eu mama lui". Dar sunt. Şi's mândră că sunt.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Blocul cu pisici

Cand vreau sa pozez pisici stiu unde le gasesc. Sunt acolo mereu. 2, 3, 5 sau chiar 17 cate am numarat cand am facut pozele. 5 pui. Restul sunt adulte. Cred ca toti locatarii din scara de bloc sunt iubitori de pisici. Altfel nu-mi explic...La atatea pisici, chiar si afara daca stau, mirosul caracteristic se simte...Stai ca la spectacol si te uiti cum se joaca...